Protecția copiilor necesită siguranță, și nu estetică, în amenajarea spațiului de locuit

Copiii se accidentează destul de des, mai ales când sunt mici, și de cele mai multe ori în aproprierea casei sau chiar în casă, sub ochii părinților, care de cele mai multe ori se simt personal vinovați de cele ce se întâmplă copilului. Accidentele celor mici sunt, într-o oarecare măsură responsabilitatea părinților, care prin titlul oferit de stat și tutela pe care o dețin în mod legal asupra celui mic, sunt responsabili pentru bunăstarea copiilor.

Conform Societății Regale de Prevenire a Accidentelor din Marea Britanie, mai mult de 1 milion de copii mai mici de 15 ani se vor accidenta și vor ajunge la serviciile de Urgență. Majoritatea acestor accidente se vor desfășura în casă sau în preajma locuinței în care și părintele este prezent. Cel mai mare risc de accidentare îl prezintă grupa de vârstă de până la 4 ani. Aceste date nu sunt complete, deoarece localitățile rurale au o incidență mai scăzută de declarare a accidentelor, problemele de sănătate fiind tratate de familie sau medici la domiciliu.

Deși copiii sunt cei care cad pradă diverselor situații, în fața legii, părinții lor sunt cei responsabili de ceea ce se întâmplă, fiind întotdeauna responsabili de siguranța și integritatea corporală a minorilor, concept care este încadrat în lege sub forma de neglijență parentală. Potrivit Codului Civil din UK, instanța de tutelă, la cererea autorităților publice care au atribuții în domeniul protecției copilului, poate decădea părintele din drepturi dacă acesta pune în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilul prin rele tratamente aplicate, prin consum de droguri sau alcool în mod excesiv, printr-un comportament abuziv sau violent sau prin neglijență la adresa copilului.

Termenul de neglijență a părintelui nu are o definiíe legală completă și coerentă, el putând fi interpretat, după caz și fiind în principal o acțiune sau o inacțiune care afectează bunăstarea și integritatea minorului aflat în grijă. Bineînțeles, neglijența depinde de vârsta copilului, spre exemplu, în cazul unui bebeluș este neglijență lăsarea acestuia nesupravegheat în cădita de baie, în timp ce la un copil de 7 ani, ar constitui neglijență nesupravegherea timp de ore în șir. De cele mai multe ori, din păcate, doar neglijența cu efecte negative pe termen lung este cea vizibilă din punct de vedere legal.

În cazuri extreme, neglijența părinților este pedepsită legal, prin îndepărtarea copiilor din mediul periculos, plasarea lor la alte rude, sau dacă acestea nu există în apropierea minorului, prin preluarea copilului de către statul în care acesta locuiește. Însă și cazurile minore, care nu ajung să fie pedepsite legal, sunt considerate tot neglijență și vina nu este niciodată a copilului, pedeapsa venind direct și fiind una emoțională, însoțită de sentimentul de culpă, normal în aceste situații.

Majoritatea părinților s-au confruntat cel puțin o dată în viaţă cu asemenea evenimente de tip accidentare, de obicei lipsite de intenție. Dar culpa există pentru ei și persisă foarte mult timp ulterior și reamintește constant de emoțiile puternice izvorâte imediat după episodul accidentului, mai ales că cel drag a suferit în urma faptelor lor. Aceasta culpă indică și o introspecție importantă legată de risc: când ceva merge greșit, durează mult timp să redobândim o perspectiva echilibrată. Atunci când există un copil, părintele sau adultul care îl supraveghează trebuie să se asigure că îi oferă cel mai sigur mediu posibil pentru dezvoltare. Mai ales în cazul preșcolarilor și al copiilor mici, trebuie să primeze siguranța, și nu estetica, în amenajarea spațiului de locuit.

Supraaglomerarea camerelor, alegerea unei gresii prea lucioase sau a unui parchet lăcuit, pot însemna semne de neglijență gravă în cazul în care copilul nesupravegheat se accidentează în incinta locuinței. Prizele neprotejate și medicamentele la vedere sunt și ele, în același fel, încadrate în această categorie. Copiii, pentru o dezvoltare armonioasă, trebuie să aibă posibilitatea să exploreze mediul înconjurător, fără să existe posibilitatea accidentării.

În cazul unei accidentări, primul lucru pe care un părinte responsabil trebuie să îl facă este să scoată copilul din situația periculoasă. Asta înseamnă că dacă a căzut, copilul trebuie ajutat să se ridice, dacă ceva a căzut pe el, părintele trebuie să îndepărteze obiectul, apoi să gestioneze emoțiile personale pentru a le calma și pe cele ale copilului. Nu trebuie să existe o reacție exagerată din partea părinților, dar nici să i se interzică copilului să plângă, dacă acesta dorește să o facă, pentru că asta ar fi echivalent cu interzicerea simțirii durerii.